| |
 |
Despre "omul cel vechi" si asumarea crucii
Prima noastra indeletnicire ascetica trebuie sa fie tocmai aceasta: dezbracarea de "omul cel vechi". Inaintea noastra sta nu numai datoria de a-I urma lui Hristos, pe care insista foarte mult un anumit segment al asceticii apusene, asa-numite "romano-catolice", ci trebuie sa umplem viata noastra de Hristos, sa devenim una cu Hristos, sa-L interiorizam pe Hristos, sa devenim fiinta hristica, sa intram in posesia a ceea ce parintii filocalici numeau "harul infierii", sa devenim dumnezei dupa har: Dumnezei sunteti, spune Scriptura, si toti fii ai Celui Preainalt. Iata catre ce ne cheama Hristos, si iata unde s-ar cuveni sa ajungem daca ne luam in serios lupta aceasta cu "omul cel vechi".
De cand a patruns in lume pacatul, dus pana la ultimele lui consecinte in viata fiecaruia dintre noi, spun parintii ca viata omului a devenit una ambigua, brazdata de foarte multe inconstante si inconsecvente, ceea ce ne face sa-l putem intelege mult mai bine pe Sfantul Apostol Pavel atunci cand, vorbind cu acea dezarmanta sinceritate despre sine, venea in intampinarea noastra explicandu-ne ceea ce ni se intampla de fapt si noua atat de des; va amintiti cum el le spune la un moment dat romanilor ca de multe ori se surprinde pe sine savarsind pacatul pe care nu-l voieste, si aceasta ii arata ca lucreaza in trupul sau o lege care este straina de mintea lui si care-l indeamna spre pacat, si spune el retoric, chiar patetic: O, om nenorocit ce sunt, cine ma va izbavi de trupul mortii acesteia? Este schizofrenia pe care o traim aproape toti, de la caderea lui Adam si a Evei, pentru ca, pe de o parte (sigur, daca raportam aceasta stare de fapt mai ales la cei care ne putem pretinde strict formal - si insist asupra acestui termen, "formal" - drept imbisericiti, oameni care totusi se straduiesc sa participe la
|
Tainele Bisericii, sa se roage in comunitatea Bisericii, sa aiba un parinte duhovnicesc, sa plineasca cel putin chemarile de mare insemnatate ale Evangheliei si sa se lupte sincer macar cu pacatele grosolane impotriva iubirii lui Dumnezeu), ne-am fixat aceste obiective duhovnicesti destul de limpede in minte, dar, pe de alta parte, aplecarea spre rau pe care o mostenim de la protoparinti ne joaca atat de frecvent feste. Iar de aici succesiunea nesfarsita, uneori halucinanta si primejduitoare de a ne duce adesea spre angoasa, spre deznadejde, spre epuizare, spre sfarsire, cateodata spre cartire impotriva lui Dumnezeu si putinatate de credinta, de simtaminte care ne fac sa descurajam. Nu este nimic neobisnuit, nimic de speriat in aceasta stare de lucruri. Dovada: in nenumarate randuri Hristos ne arata ca tocmai aceasta este crucea pe care trebuie sa ne-o asumam. De voieste cineva, spune El in Evanghelia de la Matei, sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie. Aceasta este semnificatia lepadarii de sine - sinele cel vechi, cu toate patimile si poftele lui. Nimic mai mult, nimic mai putin decat atat.
Este o chemare infricosatoare, dincolo de putinta omului de a o plini. Dar ne sta alaturi indemnul nemincinos al lui Hristos, ca acolo unde lucrurile par cu neputinta la om, sunt cu adevarat cu putinta la Dumnezeu. Este de ajuns sa-I aratam lui Dumnezeu ca vrem, sa facem nu primul pas, nici macar jumatate din el, ci cel putin un sfert din pasul cel dintai, si, iata, parintii Bisericii ne imbarbateaza incredintandu-ne ca Hristos va face urmatorii poate o suta sau o mie de pasi spre noi. In El, spune Sfantul Apostol Pavel, "toate sunt DA", mainile Lui sunt totdeauna deschise, dar sunt deschise, iata, ca si bratele crucii. Bucuria invierii trebuie sa treaca prin stradania aceasta ascetica a Golgotei desertarii de omul cel vechi. De aceea ne spune Scriptura ca, pana la urma, ce poate fi crucea pentru niste pagani, decat nebunie, sau pentru niste evrei, decat sminteala? Pentru ca viata catre care ne provoaca atat de revolutionar, atat de naucitor, atat de inedit, atat de exploziv Evanghelia, aceasta este: de a lupta cu noi insine, de a gestiona bine aceasta schizofrenie launtrica pe care o constatam aproape zi de zi in mintea noastra, in sufletul nostru, in cugetul nostru, in inima noastra, si, de multe ori in primul rand, in trupul nostru.
Harul lui Dumnezeu este totdeauna prezent, Dumnezeu este gata sa ajute, dar slava Lui ca nu ne calca niciodata in picioare libertatea, ci vrea intai sa vada ca pe noi cu adevarat ne intereseaza, ca tintim catre aceasta. El, Dumnezeu, ne pazeste Cel dintai cu sfintenie darul acesta infricosator al libertatii cu care ne-a inzestrat, libertate care face posibil iadul. Este pariul pe care Dumnezeu il pune cu omul, idee atat de frumos dezvoltata de Evdokimov in cartile sale. Iadul este posibil tocmai datorita libertatii pe care Dumnezeu a vrut s-o lase omului, ca omul sa-i spuna oricand "nu" si sa faca voia sa pervertita prin pacatul stramosesc. Tocmai de aceste consecinte nefaste asupra destinului nostru in vesnicie trebuie sa ne pazim. Aceasta este lucrarea ascetica, acesta este efortul nostru duhovnicesc de zi cu zi. Dincolo de el nu-L vom vedea niciodata pe Hristos, nu suntem vrednici lui Hristos, traim in afara Evangheliei lui Hristos.
(Extras din conferinta cu titlul "Golgota desertarii de omul cel vechi", sustinuta de catre Parintele Protosinghel Policarp Stoian de la Schitul Bran in data de 7 aprilie 2009, la Brasov)
|
 |
Despre turistii care viziteaza intamplator Schitul Bran
Sunt foarte multi oameni care, dedandu-se turismului montan aici, in zona schitului nostru, intalnesc accidental biserica noastra, fara sa fi stiut despre existenta schitului, astfel ca, tocmai din pricina aceasta, tinuta lor nu este mereu una neaparat corespunzatoare intrarii intr-o biserica. Insa privim aceasta stare de fapt cu oarecare ingaduinta, pentru ca este totusi de inteles ca sunt imbracati asa, si, mai mult decat atat, e o surpriza placuta sa vedem ca foarte multi dintre ei se comporta in biserica poate chiar mai evlavios, mai sfios si mai cald sufleteste decat alti crestini, de alte varste, care nu prea dau masura faptului ca vin la biserica regulat de ani si chiar zeci de ani de zile. Incat, fara indoiala ca Dumnezeu lucreaza si in chipurile acestea, care la prima vedere pot parea incurcate: sunt oameni care prin forta imprejurarilor, prin acest concurs de evenimente neasteptat se trezesc aici, in fata bisericii, si nu de putine ori zabovesc, se roaga si se angajeaza in niste discutii
|
care in final ii problematizeaza, le schimba intr-o masura mai mica sau mai mare perspectiva asupra unor lucruri, care vor fi poate de natura sa constituie premisele unei alte raportari a lor la Biserica, unui inceput bun, duhovnicesc.
(Extras din emisiunea TV "Oameni si oameni", avandu-l ca invitat pe Parintele Protosinghel Policarp Stoian de la Schitul Bran, difuzata in luna aprilie 2008 la TV Mix Brasov)
|
 |
Despre intelesul lui "a ne vinde toate averile"
Indemnul lui Hristos catre tanarul bogat din Evanghelie de a-si vinde toate averile sale, de a imparti banii saracilor si de a-I urma apoi lui Dumnezeu, poate fi inteles in cel putin doua chipuri. Unul literal, textual, concret, intrucat afirmatia aceasta a lui Hristos este una dintre cele care intemeiaza si temeluiesc monahismul (pentru ca ce altceva face calugarul, decat sa lepede toate averile sale, tot prestigiul sau social, casa sa, parintii, fratii, prietenii, si sa mearga spre a-si inchina viata intru totul lui Dumnezeu si slujirii Evangheliei Sale prin jertfa si prin rugaciune pentru intreaga lume pana in ceasul mortii?), dar si intr-un chip simbolic, metaforic, adresat celor care, dintre crestini fiind, vietuiesc in lume, intemeindu-si familii; anume, se cade lor (si acesta este mesajul indemnului lui Hristos catre tanar) sa petreaca in viata aceasta ca si cum nu ar avea nimic din aceste avutii, nimic din statutul lor social, si sa fie gata oricand sa le lase pe toate pentru marturisirea Evangheliei lui Hristos si
|
pentru savarsirea poruncilor dumnezeiesti. Cu alte cuvinte, sa nu faca pogoraminte, derogari, concesii de la niciuna dintre datoriile crestine, sa nu savarseasca faradelegi, nedreptati, incalcari ale legiuirilor dumnezeiesti, pentru a-si salva casa, averile, familiile, statutul social s.a.m.d. Mai degraba le lasam pe toate, mai curand ne riscam trupul, cu toate ale lui, numai sa nu abdicam cu nimic pana in ultima clipa a vietii de la calitatea noastra de crestini, de la chemarea aceasta de a fi tuturor pilda de vietuire desavarsita, ca si madulare vii, ce vrem sa fim, ale Bisericii lui Hristos.
Catre aceasta sa-L rugam pe Dumnezeu, sa ne lumineze mintea spre a intelege cat suntem de pacatosi, cat suntem de in urma tanarului bogat din Evanghelie - el insusi departe de desavarsire - si, prin urmare, cata nevoie este de lepadarea pacatelor, de despovararea de tot trecutul nostru cel neplacut lui Dumnezeu, si de apucarea, in sfarsit, cu hotarare si cu statornicie, pe fagasul mantuitor al Evangheliei lui Hristos. Spovedanie, rugaciune, iubire de semeni, smerenie fata de ceilalti, si lupta pana la sange impotriva pacatului: acestea sunt armele duhovnicesti cu care ne indeamna Sfantul Apostol Pavel sa ne intrarmam, si fara de care nu putem razbi nicicand impotriva vrajmasilor de orice fel.
(Extras din predica rostita de Parintele Protosinghel Policarp Stoian in biserica Schitului Bran la Duminica a XII-a dupa Rusalii)
|
|